unde e nordul?
albatroșii nu știu, zboară fără odihnă, dezorientați,
în cercuri fără-nceput și sfârșit,
confundându-se când cu marea, cu valurile, când cu cerul ce plânge-n furtună,
nici o stâncă nu mai vrea să le adăpostească trupul de vânturi,
nici o lumină nu le mai alungă tristețile,
nici un ecou nu le mai întoarce strigătele de disperare,
singurătatea e tot ce mai poartă sub aripi, în suflet, în inimă,
sub pielea care le miroase a mâl și a alge

au rămas fără glas, rătăciți în spiralele propriului labirint
unde ariadna e doar o iluzie,
steaua nordului e doar o iluzie
o invenție a celor care mai cred că vor ajunge acasă,
cândva,
că se vor spăla în lumina ei înghețată de toate păcatele

orbiți de-atâta lumină și zbor,
albatroșii nu mai știu unde e lumea la care visează,
la care capat de punct cardinal,
când și cum vor străbate toți anii-lumină care despart
viața de moarte,
bucuria de tristețe,
lumina de întuneric,
eu și tu

de la capătul lumii, polaris zâmbește și tace